Totul sta in loc, nimic nu se mai misca. Am impresia ca visez. Trezeste-ma.
Ma simt ca in mijlocul unui cutremur. Aud tipete, zgomote ce se estompeaza.
Totul se clatina, tremur, n-am aer. Ma simt...goala in interior, bate vantul prin mine.
Apoi un zid. Se inalta in fata mea, si in jurul meu, raman captiva. Pamanul se misca,
totul fuge de mine parca. Si ma trezesc sub daramaturi, facuta bucati sub ramasitele
unor amintiri ce nu ma lasa. Nu pot sa tip, nu am voce. Nu pot sa mai cred, n-am speranta.
Se face tot mai tarziu, sunt singura in camera asta, si totul comploteaza impotriva mea.
Totul imi rade in fata, spunandu-mi ca sunt un zero barat. Nu ma mai lupt, poate asa e.
Buzele imi ard, sunt negre si sunt crapate de durere. Mainile imi tremura. Sunt bolnava.
Obrajii imi sunt umezi, plang? Da, plang, sa fiu a naibii! Nu e mare diferenta intre un mort si mine. Probabil ca mortul, nu ar putea scrie acum, nu? Si probabil ca nu l-ar ustura ochii. Ingropati-ma, apoi treziti-ma cand se termina totul. Nu vreau sa traiesc cutremurul asta.
Mi-am pierdut sclipirea, veselia, dragostea si bucuria de a dansa, a canta si ... nimic nu e vesnic.
Invat sa cad, fara ca nimic sa ma tina legata in siguranta.
